Întrebări pentru oftalmologii care spun că terapia vizuală nu funcționează:

• Au încercat vreodată, pe termen lung, să privească lumea cu un singur ochi?
• S-au întrebat vreodată cum este să nu vezi 3D și să nu poți aprecia distanțele?
• S-au întrebat cum ar fi dacă ar rata mereu ținta la jocul cu mingea?
• Cum s-ar simți dacă nu ar avea curaj să se uite in ochii oamenilor?
• Cât ar fi de afectați dacă nu ar putea conduce mașina?
• Ce s-ar întâmpla dacă oamenii și-ar bate joc de neîndemânarea lor?
• Ce ar fi dacă ar ameți plimbându-se pe stradă? Sau coborând scările? Sau privind într-o anumită direcție?
• Cum ar fi dacă s-ar simți neputincioși din cauză că nu se pot concentra la citit?
• Dar dacă ar vedea că le zboară literele și rândurile în fața ochilor? Apoi ar începe durerile de cap.
• Cum ar fi dacă ar trece prin trei operații de strabism si, chiar dacă ochii ar fi aliniați, tot nu si-ar rezolva problemele funcționale de vedere?
• Cum s-ar simți dacă al lor copil ar trece prin astfel de suferințe?

La toate aceste întrebări, și încă multe altele, oftalmologii ar trebui să reflecteze înainte de a-și descuraja pacienții să urmeze terapia vizuală.

Odată diagnosticate problemele funcționale de vedere, medicii nu ar trebui să refuze nicio șansă nimănui. Și nu ar trebui să descurajeze pacienții care vor să încerce să își îmbunătățească vederea și implicit viața.

 

A nu vedea 3D înseamnă a fi „parțial orb”

Lipsa vederii binoculare este adesea o dizabilitate ascunsă. Ea „nu se vede”, de aceea apare falsa senzație că de fapt nu există.

Oamenii cu probleme de vedere binoculară par adesea absolut normali pe dinafară. Nici măcar ei înșiși  nu știu că au această dizabilitate. Ei nu au habar de ce sunt șoferi neîndemânatici, de ce nu pot citi la randament maxim, de ce nu le-a plăcut niciodată sportul cu mingea, de ce au dificultăți de coordonare mână-ochi… și lista ar putea continua…

În realitate, a nu vedea 3D înseamnă a fi „parțial orb”.

Medicii ar trebui să aibă obligația de a informa pacienții asupra impactului pe care lipsa vederii binoculare îl are asupra vieții.

Nu te poți aștepta ca pacientul însuși să realizeze ce probleme de vedere are.

Nu poți întreba pe cineva dacă are probleme de vedere binoculară, atâta timp cât nu știe, concret, ce înseamnă să ai sau să nu ai vedere binoculară.

Operația de strabism poate fi un lucru necesar, dar nu și suficient

Operația de strabism poate fi un lucru necesar (de exemplu în strabismul cu deviații mari). Dar de cele mai multe ori operația nu este suficientă pentru rezolvarea problemelor funcționale de vedere. În plus, operația are și o mulțime de riscuri.

Pacienții au dreptul să știe ce se întâmplă cu corpul lor, cu creierul lor și care este diferența dintre imaginea reală și percepția lor proprie asupra lumii. Iar oftalmologii au datoria de a încuraja pacienții să-și înțeleagă problemele de vedere. Aceste probleme pot fi remediate cu ajutorul terapiei vizuale.

Prin terapia vizuală, creierul învață cum să coordoneze ambii ochi, astfel încât ei să lucreze în echipă.

Terapia vizuală nu înseamnă timp sau bani pierduți.

Terapia vizuală este o șansă reală de îmbunătățire a vederii, ceea ce chirurgia strabismului, ca metodă unică de tratament, nu va putea face niciodată.