Povestea mea

Povestea mea. Despre strabism
 

Drumul 3D

Pășesc pe drumul dintre Sanconfind și gara din Poiana Câmpina. Este drumul meu preferat. E liniștit,  nici  lung, nici scurt, dar, cel mai important pentru mine, este că îl pot admira 3D ! E momentul zilei pe care îl savurez din plin. Îmi redresez ochii așa cum am învățat, obțin imaginea stereoscopică, apoi încerc să mă relaxez și să o mențin cât pot de mult. Îmi golesc mintea de orice gând și trăiesc intens clipele acestea. La fiecare pas îmi repet în gând: “Hai Raluca, poți să o faci! Poți să menții imaginea. Azi un pic, mâine mai mult și tot așa, până când va deveni obișnuință.” Știu că voi reuși acest lucru, pentru că realizez de unde am plecat în urmă cu doi ani și cât de mult am evoluat până în prezent. Nu a fost ușor, recunosc. Dar nu mi-am dorit ceva mai mult în viața aceasta decât să am o vedere normală. Am trăit cincizeci de ani marcați de strabism, din cauza căruia nu m-am bucurat pe deplin de viață.

 

Copilăria mea

 

În copilăria timpurie, mai exact la vârsta de 1 an și 8 luni, fără o cauză aparentă, mi-a apărut brusc un  strabism convergent alternant (adică în timp ce un ochi fixa imaginea, celălalt ochi nefixator era deviat către nas).

Medicii mi-au recomandat ochelari, exerciții pentru ochi făcute sub supraveghere în spital, precum și obturarea alternativă a câte unui ochi. Toate acestea, până la vârsta de 5 ani, când am început să merg la grădiniță.

 

După două săptămâni, educatoarea a sfătuit-o pe mama mea să mă retragă și să amâne pregătirea pentru școală cu un an, deoarece aveam dificultăți la scriere și coordonarea mână-ochi. În urma acestei întâmplări, la sfatul medicilor, mama mea a hotărât să accepte operația chirurgicală. 

 

Urmările operației de strabism

După o lună de la operație, ochii mei au început să devieze din nou, de data aceasta către tâmplă. 

 

 

Dar care a fost cauza reapariției devierii ochilor după intervenția chirurgicală? Operația a modificat lungimea unor mușchi existenți în jurul globilor oculari, care astfel, au așezat ochii în spațiu după un model nou. Pentru o scurtă perioadă, aspectul estetic al ochilor a fost aparent normal. Creierul, însă, în calitate de centru de control, a rămas cu conexiuni neschimbate și a continuat  să transmită aceleași semnale către mușchii globului ocular, adică la fel ca în perioada de dinainte de operație. 

Atât timp cât conexiunile din creier rămân neschimbate,  problemele funcționale de vedere nu pot fi rezolvate cu una sau chiar cu mai multe operații chirurgicale. Reeducarea creierului este singura cale eficientă de rezolvare a strabismului, având ca scop crearea de noi conexiuni sinaptice și trimiterea de semnale adecvate către mușchii ochilor, astfel încât, în acest nou context,  creierul să determine ochii să învețe să lucreze în echipă. 

Revenind la povestea mea, din cauza reapariției strabismului după operație, medicul mi-a recomandat o nouă intervenție chirurgicală. Dar familia nu a mai acceptat-o, de teama unui nou eșec. 

Ce probleme funcționale de vedere am avut?

Controlul ochilor a fost o preocupare permanentă pentru mine.

Viața mea a fost un război constant cu mine însămi, din următoarele motive:


·        La cursul de oftalmologie predat în facultate, am învățat că, după vârsta de 7 ani (așa numită perioadă critică), strabismul nu poate fi recuperat decât estetic, prin intervenție chirurgicală. În concluzie, cu diagnosticul de exotropie (deviere în afară) la ambii ochi și hipertropie (deviere în sus) la ochiul stâng,  verdictul în cazul meu la vremea aceea suna clar: o nouă intervenție chirurgicală pentru corecția exclusiv estetică a poziției ochilor. Speranța de îmbunătățire funcțională a vederii era exclusă. 
  • În timpul mersului, deviam de la drumul drept.
  • Coordonarea mână-ochi era deficitară. Nu reușeam să prind mingea și evitam să particip la jocurile de grup. Nu m-am putut bucura de jocurile copilăriei.
  • La orele de pian notele muzicale și imaginea clapelor fugeau adesea din fața ochilor.
  • Aveam rețineri în a mă apropia de oameni, evitând să îi privesc în ochi, ca să nu-mi observe devierea ochilor. Am fost uneori ținta ironiei și întrebărilor curioase  și dureroase pentru mine din partea copiilor.
  • Nu reușeam să mișc ochiul stâng către interior, din cauza cicatricilor fibroase postoperatorii de la nivelul mușchilor extraoculari. Din această cauză, devierea ochilor era mult mai accentuată când priveam în partea dreaptă. La tentativa de a privi în dreapta, nu reușeam să obțin o imagine stabilă și amețeam la încercarea de a fixa imaginea. Astfel, odată cu trecerea timpului am renunțat voluntar să mai privesc spre dreapta. Câmpul vizual drept era de multe ori ca și inexistent. De nenumărate ori, colegii mei de școală bănuiau că mă prefac că nu îi observ pe stradă, ignorându-i în mod voit.
  • Nu reușeam să privesc persoanele așezate lângă mine în partea dreaptă, decât dacă răsuceam întreg corpul, încordându-mi cu disperare spatele și gâtul. Cu trecerea anilor, aceste poziții vicioase au dus la contracturi musculare dureroase, la o poziție strâmbă a gâtului (torticolis) și coloanei vertebrale, precum și la multiple hernii de disc la nivelul coloanei cervicale și lombare. Ca urmare a acestor probleme, am fost nevoită să mă operez la nivelul coloanei vertebrale, să fac infiltrații, kinetoterapie și proceduri de fizioterapie. Deși puțină lume recunoaște acest lucru, vederea influențează puternic poziția corpului, alinierea ochilor fiind strâns legată de alinierea coloanei.
  • Aveam tendința să folosesc mai mult ochiul drept. Conștientizând că, dacă nu voi folosi și ochiul stâng, acuitatea vizuală la nivelul acestuia va scădea odată cu trecerea timpului, am luat hotărârea să citesc alternativ, când cu un ochi, când cu celălalt, chiar dacă această activitate mă obosea peste măsură. Această hotărâre îmi întărea în suflet speranța că poate într-o zi voi găsi o rezolvare a problemelor mele de vedere. Odată cu trecerea timpului, cititul a devenit din ce în ce mai dificil, fiindu-mi din ce în ce mai greu să alternez ochii. Treptat, am renunțat la această alternare voluntară și am ales o varianta mai ușoară pentru mine, aceea de a folosi la citit doar ochiul drept, iar la distanță doar ochiul stâng. Toate aceste dificultăți pe care le întâmpinam îmi provocau stres suplimentar. Eram în permanență preocupată de controlul ochilor mei și, fiind mereu încordată, nu mă puteam relaxa fizic și psihic.
  • Aveam adesea dureri puternice de cap.
  • La ceasul de lectură pierdeam frecvent rândul, iar literele zburau din fața ochilor. Mama îmi spunea adesea: “Citește cu amândoi ochii!” Ce mult mi-aș fi dorit să o pot face! Oboseam când citeam. Erau atâtea cărți pe care aș fi vrut să le citesc, dar strabismul mă împiedica să o fac atât cât mi-aș fi dorit.
  • În perioada școlii, mă străduiam să rețin lecția predată de profesori în timpul orelor de clasă, ceea ce mă scutea să o mai citesc acasă. Deseori apelam la mama, care îmi citea lecțiile de geografie și istorie pe care, astfel, le memoram auditiv. 

Întrebări fără răspuns

Admiterea la medicină, examenele din anii de facultate, rezidențiatul, examenul de primariat  au adus noi provocări și stres suplimentar. Ritmul meu de citit și învățat era lent. Mă simțeam neputincioasă, uneori chiar mă îndoiam de capacitățile mele intelectuale. 

Cu ambiție, cu speranță, cu credință, dar în același timp cu teamă, cu revoltă, cu indignare, cu întrebări fără răspuns, am încercat să accept situația și să depășesc dificultățile cu care mă luptam. Am învățat să îmi duc crucea, dar în adâncul sufletului meu, am sperat că voi găsi o rezolvare. 

Odată cu trecerea timpului, devierea ochilor s-a accentuat. Simțind că problemele (mersul, postura, coordonarea mișcărilor, orientarea în spațiu, aprecierea distanțelor etc) s-au agravat, am consultat și alți medici specialiști în strabism, inclusiv din străinătate. Toți au afirmat că devierea ochilor se va mări odată cu trecerea timpului și că în curând va fi necesară o nouă operație pentru alinierea exclusiv estetică a ochilor.

Refuzând în continuare sfatul de a face operație, dar și ideea de a mă confrunta în viitor cu accentuarea problemelor de vedere, am început să caut soluții.

O nouă speranță

 

Cartea care mi-a schimbat viața

 

Așa am descoperit, in urma cu 2 ani, cartea care mi-a redat speranța: „Fixing my gaze” de Susan Barry. Autoarea acestei cărți, de profesie neurobiolog, își povestește experiența personală, arătând cum a reușit să își corecteze strabismul la vârsta de 48 de ani. Din povestea lui Susan Barry am aflat despre terapia vizuală, miracolul care mi-a schimbat și îmbunătățit radical viața. https://www.youtube.com/watch?v=XCCtphdXhq8&t=113s

 

 

În paralel cu terapia vizuală, din pasiune și din dorința de a înțelege și aprofunda fiziologia problemelor de vedere, am urmat un curs postuniversitar de optometrie, care mi-a deschis și mai mult orizontul.

Înțelegerea mecanismelor vederii dar și impactul psihologic enorm pe care terapia vizuală l-a avut asupra mea, m-au determinat să încerc să ajut și alți oameni cu probleme de vedere.

 

 

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.

Înapoi sus
Aboneaza-te la newsletter!
ro_RORomână